„Fără a da prioritate cronologică abordării carteziene în științe sau în metafizică, poziția susținută deja de Etienne Gilson, aceea de a vedea în proiectul cartezian o «dialectică internă» între un «mecanicism absolut» și un «spiritualism absolut», pare a fi cea mai echilibrată. Această dialectică a avut nevoie de timp ca să-și producă toate consecințele, iar drumul de la dovezile metafizice ale distincției dintre suflet și corp la edificarea Fizicii a trecut prin abandonarea formelor substanțiale și a calităților reale, de care Descartes vorbește în Corespondență în mai multe rânduri. Totuși, metafizica distincției dintre suflet și corp nu decurge în chip necesar din metoda fizico-matematică și, astfel, elaborarea ei rămâne un proiect paralel care s-a constituit succesiv, trecând prin matematică pură și apoi prin ceea ce, în Reguli, Descartes a numit mathesis universalis. Abia odată cu proiectul unui Studium bonæ mentis Descartes a început să gândească toate științele ca un proiect unic, socotind că înlănțuirea lor nu poate fi în nici un chip întreruptă, așa cum părțile unui copac nu pot dăinui separat de acel copac, potrivit comparației pe care o va da în scrisoarea-prefață la traducerea franceză a Principiilor filosofiei. Dar rădăcinile copacului sunt chiar Metafizica, iar folosul lui este dat de roadele care cresc în crengile cele mai de sus, care sunt Medicina, Mecanica și Morala, așa încât proiectul trebuie gândit că un ansamblu în care efectele validează fundamentele, iar fundamentele fac posibile efectele.“ (Vlad Alexandrescu)
